Ce este peisajul?

De-a lungul timpului, în diferite şcoli geografice, s-au impus nenumărate definiţii ale conceptului de „peisaj”, respectiv „peisaj geografic”. Cele mai multe dintre ele se referă la „peisajul obiectiv”, adică la elementele concrete ale peisajului şi la relaţiile dintre ele, evitându-se realitatea subiectivă a acestuia.

Chiar dacă accentul se pune pe realitatea obiectivă a peisajului, adică pe ceea ce este măsurabil, palpabil, concret, aceasta devine la un moment dat o realitate subiectivă (consecinţă a procesului de percepţie umană). De aici, rezultă faptul că peisajul geografic este o realitate duală, obiectivă şi subiectivă în aceeaşi măsură” (Drăguţ L.,2000, p.12). Practic, peisajul nu poate exista fără om, acesta din urmă intervenind asupra peisajului şi modificându-l în funcţie de necesităţile sale (ex: modificarea peisajului pentru sporirea valorii turistice a unor situri). Pornind de la această idee se poate afirma cu certitudine că „ peisajul geografic constituie o resursă naturală şi/sau antropică, care poate fi şi trebuie să fie valorificată” (Drăguţ L., 2000, p.13).

Accentul pus pe peisajul obiectiv a aparţinut în primul rând şcolii sovietice de landşaftologie, apărând aşadar confuzii terminologice şi situaţii în care termenul „peisaj” era asimilat altor concepte utilizate în geografie (ex: mediul geografic, geosistem). Astfel, Victor Soceava în 1975, definea geosistemele ca fiind „sisteme naturale, de nivel local, regional sau global, în cadrul cărora substratul mineral, solul, comunităţile biotice, apa şi masele de aer sunt interconectate, prin schimburi de materie şi energie, într -un singur ansamblu” (citat de DrăguţL., 2000, p.13).

Alte definiţii situează peisajul geografic la extrema opusă. Prin definiţiile atribuite peisajului geografic de către Cl. Raffestin (1977), acesta nu ar reprezenta altceva decât proiecţia vizuală a unor relaţii psihologice pe care omul le are cu locul (teritoriul) în care trăieşte.

Termenul de PEISAJ provine de la cuvântul „pays” (Paysage) din limba franceză şi are ca sinonim termenul „land” din limbile engleză şi germană (Landscape, Landschaft), având aceeaşi conotaţie teritorială, cu referire mai mult sau mai puţin directă la spaţiul rural („pays” = ţară,teritoriu, regiune).Şi în limba română, termenul de peisaj se sprijină tot pe suportul fonetic-semantic francez (paysage-peisaj), cu trecere firească prin expresia arhaică peisagiu (datând cu mult înainte de1931 când N. Iorga scria despre peisagiu grecesc).

Aproape în toate situaţiile, peisajul denotă un teritoriu, dar şi acţiunea de percepere a acestuia. Aspectul rezultă şi din definiţiile existente în dicţionarele franceze (secolele XVII-XIX), în care peisajul era definit drept „o întindere care se vede dintr-un singur aspect (rural, amplu,variat, dominat sau dominant ” (Tourneux F.P., 1975, citat de Drăguţ L., 2000, p.12).

Practic, peisajul poate fi considerat un mijloc indirect de analiză a cadrului natural, a societăţilor umane, a priorităţilor lor şi a organizării sociale, fiind expresia vizibilă a tuturor acţiunilor sistemului Natură-Societate. Mihai Ielenicz (1994-1995), punând accentul pe faptul că peisajul reprezintă o porţiune de la suprafaţa scoarţei terestre, a cărei fizionomie şi structură evidenţiază o etapă în evoluţia raportului dintre diferitele componente ale cadrului natural şi cele amtropice, diferenţiază mai multe tipuri genetice de peisaje:

- peisajul natural (se remarcă prin componentele cadrului său fizic);

- peisajul antropic în cadrulsău se remarcă omul şi activităţile sale);

-peisajul geografic (în care componentele naturale sunt modificate antropic),(Voiculescu M., 2002, p.109);

Peisajul ca obiect central de studiu a geografiei datează de la începutul secolului al XX-lea, promotorii ştiinţei peisajului (landschaftskunde) fiind geografii germani Otto Schlüter în 1906 şi Siegfried Passarge în 1919.

Otto Schlüter (1872-1959) foloseşte pentru prima dată termenul de peisaj cultural (ca termen academic), iar în 1908 defineşte geografia ca ştiinţă a peisajelor. Practic, el a definit două forme de peisaj:

-peisaj original(Urlandschaft ) sau peisaj natural sau cel care a existat înainte de schimbări majore umane;

 -peisaj cultural(Kulturlandschaft ) sau peisajul creat de cultura umană (Lichi Adriana,2011, p.8).

Siegfried Passarge(1867-1958) considera ştiinţa peisajului ca o disciplină ştiinţifică independentă. Munca sa a vizat în principal studierea peisajelor naturale. De la conturarea sa ca ştiinţă a cunoscut o evoluţie şi îmbogăţire conceptuală prin câteva momente semnificative:

▪1935 apariţia termenului de ecosistem, propus de botanistul englez Arthur G. Transley.Prin acest termen el definea „complexul de organisme şi de factori ai mediului dintr -o unitate ecologică indiferent de mărime” (Dincă I., 2005, p.28).

▪1939 apariţia noţiunii de Ecologia peisajului, termen introdus de către Carl Troll pentrua evidenţia diferenţierile regionale ale suprafeţei Pământului, pentru a studia raporturile funcţionale şi acţiunile reciproce dintr-un loc dat (ecotop), integrate într-un sistem ecologic. Geografii folosesc mai mult termenul de Geoecologie.

▪1944 apariţia noţiunii de biogeocenoză, termen introdus de către Vladimir NikolaeviciSukacev. Este definită ca un schimb de materie şi energie între factorii naturali (apa, vegetaţia,solul, roca, atmosfera etc.) şi alte fenomene naturale.

Ştiinţa peisajului poate fi definită, cel puţin, prin două postulate:

a.„ peisajul este pretutindeni ” (J.C. Wieber, 1985);

 b.„aspectele ce ţin de omogenitatea şi hete rogenitatea componentelor peisajului au sens numai pe o suprafaţă concretă ” (D.L. Armand, V.S. Preobrajenski, A.D.Armand,1969), sau altfel spus „  peisajele pot fi analoage, dar nu identice” (I. Mac, 1990).Această afirmaţie face referire la faptul că diversitatea fizionomică a unei suprafeţe faţă de alta este dată de intensitatea cu care se realizează schimbul de materie, energie şi informaţie între componentele sale (biotică, abiotică, antropică).

 În concluzie, termenul de PEISAJ prezintă mai multe caracte ristici de definire:

▪reprezintă obiectul de studiu al Geografiei;

▪este un concept global, ţinând cont de caracterul său integrator, de sinteză;

 ▪este singurul care corespunde orientării geografiei către concret, către vizibil, către observaţia directă pe teren, în scopul sesizării ansamblului realităţii geografice;

 ▪are o anumită formă şi dimensiune fizionomică în funcţie de dezvoltarea spaţială a uneia sau a alteia dintre componentele sale; (cf. Pinchemel, 1992, citat de Voiculescu M., 2002,p.109).

„Humbolt şi alţi naturalişti ai vremii au asociat termenul de peisaj cu o unitate spaţială caracterizată vizual de detalii naturale si antropice suficient de omogene pentru a constitui o individualitate.

 Geograful american Carl O. Sauer definea peisajul ca fiind o unitate constituită dintr-o asociaţie specifică de forme care nu poate fi decât natural si cultural in acelaşi timp (G.Rougerie, N. Beroutchachvili, 1991; Roman N., 2006).

În gândirea lui Sauer şi a Scolii sale peisajul cultural este o expresie fizică a suprafeşei terestre ca interacţiune dintre om şi natură modelând ceea ce a fost înainte peisaj natural. În Marea Britanie, unde influenţa lui Sauer a fost limitată ia naştere o abordare mult mai umanistă a ideii de peisaj, datorită în primul rând abordării prin prisma geografiei istorice.

În Statele Unite abordarea saueriană a atras din ce în cemai mulţi adepţi însă conceptul de peisaj a fost de asemenea puternic criticat, în special datorită ambiguităţii termenului.

Fondatorul tradiţiei ruse în ceea ce priveşte ştiinţa peisajului este considerat Lev SemenovichBerg. Preluând cercetările lui Dokuchaev a pus bazele viziunii geografice asupra peisajului. El considera că peisajul geografic se referă la unitatea de bază a ştiinţei geografice fiind obiectul  principal de studiu şi militeaze pentru o definişie mai largă a termenului. Astfel el percepe peisajul ca fiind format din elemente repetitive (nu numai elemente de relief ci si alte obiecte şi fenomene ale suprafeţei terestre) guvernate de legi proprii. Continuând, defineşte peisajul geografic ca fiind aceea combinatie sau grupare de obiecte si fenomene in care particularităţile reliefului, climatului, hidrografiei, solului, vegetaţiei şi faunei, şi a unui anumit nivel de activitate umană care se îmbină într-un tot unitar, repetându-se în mod caracteristic într-un spaţiu terestru dat.

În concepția geograful francez R. Brunet “Peisajul este, deci, o  apariţie şi o reprezentare: un aranjament de obiecte vizibile, percepute de subiect prin intermediul propriilor sale filtre, umori şi scopuri”. Cu toate că  anumite elemente ale peisajului pot să nu fie supuse acţiunii directe a omului,  acestea nu pot fi cuprinse sub denumirea de peisaj fără acţiunea contemplativă a  “măsurii tuturor lucrurilor”. Specificul local al peisajului este dat de modul  în care se combină elementele nemodificate ale cadrului natural cu elementele  introduse de om. Apare astfel o varietate de peisaje, asupra cărora amprenta  omului cunoaşte o intensitate variabilă, mai puternică în cazul aglomeraţiilor  urbane, mai difuză în cazul zonelor  rurale.

În conceptia lui Lucian Drăguţ  peisajul  este “proiecţia vizuală a unor relaţii psihologice pe care omul le întreţine cu  locul în care trăieşte”.Aşadar este un mod de a percepe un teritoriu sau  observarea trăsăturilor ce-l caracterizează, este “o întindere ce se vede dintr-un singur aspect”.

Peisajul geografic este privit ca o realitate coplexă, în care omul interacţionează cu mediul său  de viaţă. Acesta se prezintă ca o realitate duală având în aceeaşi măsură un  caracter obiectiv (conţine elemente concrete, măsurabile) şi unul subiectiv  (referitor la procesul de percepere). Peisajul  geografic reprezintă structura spaţială exprimată printr-o fizionomie proprie  individualizată ca urmare a interacţiunii factorilor abiotici, biotici şi  antropici, care e valorificată în mod diferenţiat, în funcţie de modul în care  este percepută.

L. Dragut ofera unele informatii cu privire la istoricul notiunii ,,peisaj": ,,naturalistii au fost cei care au preluat la nivel stiintific conceptul peisaj". Studiind vegetatia Al. von Humboldt a remarcat diferentierile fizionomice induse de aceasta in spatiu, ajungand sa clasifice peisajele in functie de omogenitatea asociatiilor vegetale. Din mediul cultural german s-au nascut trei directii principale de abordare a peisajelor: directia morfologica sub influenta lui Goethe si a cercetarilor realizate de Al. von Humboldt, s-a axat pe studierea dferentierilor fizionomice ale peisajului ca urmare a organizarii asociatiilor vegetale. Prin intermediul acestei directii s-a concretizat o noua disciplina stiintifica, ecologia peisajului (geocologia). ,,Directia holistica aparuta sub influenta lui Kant si a lui C. Ritter, comform careia peisajele reprezinta sisteme locale de factori in interactiune care se integreaza din etaje inferioare spre etaje superioare". Astfel a aparut notiunea de geosistem in scoala sovietica, prin intermediul lui Berg si Soceava. ,,Directia cauzala imprimata de catre Ratzel, a esuat prin determinism".

Acelasi L. Dragut afirma ca exista  trei discipline care au ca obiect de studiu peisajul. Acestea sunt ecologia peisajului (Landschaftsokologie, Landscape Ecology, Ecologie du Paysage), cunoscuta in lumea geografilor sub denumirea de geoecologie si se ocupa cu ,,studiul relatiilor fizico-biologice care guverneaza diferitele unitati spatiale ale unei regiuni".

 O a doua disciplina stiintifica este arhitectura peisajului, care se ocupa cu amenajarea estetica a peisajelor, privite ca decor, fara a tine cont de legile naturale si antropice ale Terrei.

 Geografia peisajului este cea de-a treia disciplina stiintifica preocupata de studiul peisajului. Aceasta sustine ideea comform careia peisajul geografic este o realitate complexa in care omul interactioneaza cu mediul sau de viata.

Peissajul face parte din natura și formează un ansamblu artistic și este prinsă dintr-o privire, priveliște , spect propriu zis, cuprinzând atât factori naturali cât și factori antropici. Astfel peisajul cuprinde mulțimea trăsăturilor, caracterelor, formelor unui teritoriu, unei regiuni sau ținut. Peisajul  reprezintă imaginea unui întreg alcătuit din elemente dinamice fiecare având  propria expresie şi propriul rol în contextul general. Este o noţiune frecvent  utilizată pentru a desemna o porţiune din spaţiul terstru   caracterizată prin specificul trăsăturilor geografice, fizice sau umane.